Disc dur

Discul dur (în engleză americană hard disc; foarte des întâlnită este şi ortografia originală engleză hard disk) este un dispozitiv electronic-mecanic pentru stocarea sau memorarea nevolatilă (permanentă) a datelor. Utilizatorul normal nu poate sau nu are voie să despartă discul de circuitele de comandă corespunzătoare, vezi imaginea alăturată; împreună ele formează aşa-numitul hard drive, hard disk drive sau, prescurtat, HDD.

Stocarea datelor se face pe o suprafaţă magnetică dispusă pe platane rotunde metalice rigide (dure). În general discurile dure sunt utilizate ca suport de stocare extern principal pentru servere şi calculatoare personale, dar şi pentru anumite aparate electronice (DVD playere şi recordere, MP3 playere). Dacă la începuturi capacitatea unui disc dur nu depăşea 20 megaocteţi (MO) = 20 megabait (MB), astăzi (2009) un disc dur obişnuit de 2 1/2 ţoli poate depăşi 1 teraoctet (TO) = 1 terabait (TB).
Începând din 2009 sistemul de operare Windows 7 al companiei Microsoft a pus la dispoziție și aşa numite discuri dure virtuale, în engleză "Virtual Hard Disk" (VHD). Acestea se bazează pe fişiere reale (de pe un disc dur real) de mărime arbitrară, dar de tip special, cu extensia .vhd. Pentru a le accesa în Windows se foloseşte mai întâi programul utilitar DiskPart, cu ajutorul căruia discul dur virtual trebuie "selectat" şi apoi "ataşat" ("montat"). Abia după aceasta se poate initializa şi utiliza ca şi când ar fi un disc dur real. Aceasta include şi posibilitatea de a instala şi un alt sistem de operare pe acelaşi disc dur (real), identic cu, sau chiar diferit de primul sistem de operare, sau chiar şi mai multe sisteme de operare, dacă se definesc VHD-uri multiple pe discul sau discurile dure reale conectate.

Prin contrast, discurile aşa-numite "optice", ca de exemplu cele de tip CD, DVD şi Blu-ray, folosesc pentru memorare procedee optice (nemagnetice), care asigură capacităţi de ordinul a până la 50 GB (gigabait) pe disc. Uneori însă se mai utilizează şi dischete având un singur platan magnetic flexibil, numite în engleză floppy disc; unitatea de scriere/citire corespunzătoare se numeşte Floppy Disc Drive (FDD).

Disc dur de tip Samsung HD753LJ, cu interfaţă de tip SATA

O alternativă la folosirea discurilor în mişcare, dure sau flexibile, pentru memorarea datelor sunt memoriile pur electronice de tip Solid State Disc (SSD), care neavând piese în mişcare sunt mult mai rapide, dar şi mai scumpe. Ele simulează caracteristicile discurilor dure, reacţionând identic la comenzi şi utilizând uneori chiar aceleaşi interfeţe, nemodificate (semnale electrice, conectoare, cabluri, etc.).